tortel (Dicționaru limbii românești, 1939)
tortél și torțél m., pl. eĭ (d. tort 1, adică „răsucit, învîrtit”. Cp. cu otrățel). Vest ș. a. O plantă convolvulacee parazită (de doŭă felurĭ) care atacă inu, trifoĭu, hameĭu ș. a. (cúscuta [europáea și epithýmum]). – Și întorțel. Tortel la Ĭov. 128.