satiră (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÁTIRĂ, satire, s. f. Scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societății, cu intenții moralizatoare;
p. gener. scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, mușcător. ♦ Categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violență și caricatural pe cineva sau ceva. [
Acc. și:
satíră] – Din
fr. satire, lat. satira.satiră (Dicționar de neologisme, 1986)SÁTIRĂ s.f. 1. (
La greci și la romani) Poemă dramatică și didactică în care se biciuiau moravurile și ale cărei personaje reprezentau satiri.
2. Poezie lirică în care sunt ridiculizate și biciuite anumite defecte, moravuri rele etc. din societate; (
p. ext.) scriere, cuvântare etc. cu caracter biciuitor, mușcător. ♦ Genul satiric. [Acc. și
satíră. / < lat.
satira, fr.
satire].
satiră (Marele dicționar de neologisme, 2000)SÁTIRĂ / SATÍRĂ s. f. 1. (la greci și la romani) poem dramatic și didactic în care se biciuiau moravurile și ale cărei personaje reprezentau satiri.
2. poezie lirică în care sunt ridiculizate și biciuite anumite defecte, moravuri etc. din societate. ♦ scriere, cuvântare etc. cu caracter de critică biciuitoare. (< fr.
satire, lat.
satira)
satiră (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)SÁTIRĂ (‹
fr.,
lat.)
1. Categorie estetică aparținând sferei comicului, care ridiculizează violent obiectivul vizat, subliniindu-i caricatural laturile negative.
S. poate folosi, în funcție de fenomenul satirizat, deopotrivă tonalității comice sau grave și procedee diverse, de la ironie până la invectivă.
2. Specie a poeziei lirice cultivată încă din
Antic., care ridiculizează cu intenții moralizatoare aspecte negative ale vieții individuale sau sociale. Au scris
s. Horațiu, Marțial, Boileau, Hugo, Byron, iar în literatura română
Gr. Alexandrescu,
M. Eminescu, Al. Macedonski ș.a. ♦ Orice scriere cu caracter de critică batjocoritoare, vehementă.
satiră (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!satíră/sátiră s. f.,
g.-d. art. satírei/sátirei; pl. satíre/sátiresatiră (Dicționaru limbii românești, 1939)* sátiră f., pl.
e (lat.
sátira, infl. de vgr.
sátyros, sátir și satiră, în locu formeĭ maĭ vechĭ
sátura, „plină” subînț.
lanx, farfurie, adică „farfurie plină” de tot felu de fructe, care se oferea Cereriĭ, apoĭ „farsă”.
Sátura e fem. d.
sátur, dim.
satúllus, sătul. Cp. cu
farsă, ghivecĭ, potpourri). Poemă saŭ și pĭesă în proză în care se critică și se ridiculizează vițiile:
Sátirele luĭ Juvenal, Boileau, Eminescu. Genu satiric. – Fals
satíră (fr.
satire). V.
menipeŭ.satiră (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)satiră f.
1. poemă în care se critică și se ridiculizează viții sau apucături ciudate:
Satire de Eminescu; 2. orice scriere sau discurs mușcător;
3. specie de dramă greacă în care satirii erau personajele de căpetenie. [Primitiv, latinește, ghiveciu de bucate, apoi amestecătură de proză și versuri, și însfârșit critica persoanelor și a lucrurilor].
satiră (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SATÍRĂ, satire, s. f. Scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societății, cu intenții moralizatoare;
p. gener. scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, vehement. ♦ Categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violență și caricatural pe cineva sau ceva. [
Acc. și:
sátiră] — Din
fr. satire, lat. satira.