satir (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SATÍR, satiri, s. m. Fiecare dintre divinitățile rustice din mitologia greacă, reprezentată printr-o ființă cu corp omenesc acoperită cu păr, cu coarne și picioare de țap (sau de cal), care personifica instinctele brutale. ♦ Epitet dat unui om cinic și desfrânat. [
Acc. și:
sátir] – Din
fr. satyre, lat. Satyrus.satir (Dicționar de neologisme, 1986)SATÍR s.m. (
Mit.) Divinitate a pădurilor imaginată cu o față bestială, cu corpul păros, cu picioare și coarne de țap. ♦ (
Fig.) Om desfrânat, libidinos; cinic. [Acc. și
sátir. / < fr.
satyre, lat.
satyrus, gr.
satyros].
satir (Marele dicționar de neologisme, 2000)SATÍR s. m. 1. (mit.) divinitate secundară, imaginată ca un monstru cu corpul păros, cu picioare și coarne de țap. ♦ reprezentare plastică a unei asemenea divinități. 2. (fig.) om desfrânat, libidinos. (< fr.
satyre, lat.
satyrus, gr.
satyros)
satir (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)satír s. m.,
pl. satírisatir (Dicționaru limbii românești, 1939)* sátir m. (vgr.
sátyros, lat.
sátyrus).
Mit. Un semizeŭ care locuia în pădurĭ, avea copite și coarne de țap și mergea în ceața luĭ Bacu.
Fig. Om foarte libidinos. – Fals
satír (fr.
satyre).
satir (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)satir m.
1. Mit. semi-zeu care locuia în păduri și avea copite și cornițe de țap;
2.
fam. om foarte desfrânat.
satir (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SATÍR, satiri, s. m. Divinitate rustică din mitologia greacă, reprezentată printr-o ființă cu corp omenesc acoperită cu păr, cu coarne și picioare de țap (sau de cal), care personifica instinctele brutale. ♦ Epitet dat unui om cinic și desfrânat. [
Acc. și:
sátir] — Din
fr. satyre, lat. Satyrus.