oroare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OROÁRE, (
2)
orori, s. f. 1. Sentiment de groază, de dezgust, de repulsie; aversiune, scârbă.
2. Faptă, vorbă sau situație care inspiră groază, repulsie; grozăvie. – Din
fr. horreur, lat. horror, -oris.oroare (Dicționar de neologisme, 1986)OROÁRE s.f. 1. Dezgust, repulsie, groază.
2. Faptă sau vorbă care inspiră repulsie; grozăvie. [Gen.
ororii. / < fr.
horreur, cf. lat.
horror].
oroare (Marele dicționar de neologisme, 2000)OROÁRE s. f. 1. dezgust, repulsie, groază. 2. faptă, vorbă care inspiră repulsie; grozăvie. (< fr.
horreur, lat.
horror)
oroare (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)oroáre (oróri), s. f. – Groază.
Fr. horreur sau
it. orrore.oroare (Dicționaru limbii românești, 1939)*oroáre f., pl.
orĭ (lat.
horror; fr.
horreur, it.
orrore. V.
oribil, urdoare). Groază, înfiorare, mare frică:
a te îngălbeni de oroare. Repulsiune violentă:
a avea oroare de răŭ. Grozăvie, caracteru de a fi grozav:
oroarea unuĭ incendiŭ. Faptă grozavă:
ce oroare!oroare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)oroáre s. f.,
g.-d. art. orórii; (fapte, obiecte)
pl. orórioroare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)oroare f.
1. groază;
2. grozăvie:
o babă ce oroarele uscaseră ’n lume BOL.