mandat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MANDÁT, mandate, s. n. 1. Împuternicire (contractuală) de a reprezenta o persoană fizică sau
juridică și de a acționa în numele ei; act prin care se dă această împuternicire; procură. ◊
Teritoriu sub mandat = (în trecut) teritoriu administrat de o țară străină în baza unei hotărâri a unui for internațional.
2. (
Jur.) Dispoziție, ordin. ◊
Mandat de arestare = act scris prin care organul judiciar competent ordonă arestarea unui învinuit, inculpat sau condamnat.
Mandat de aducere = ordin scris dat unui organ de a aduce o persoană (învinuit, martor sau expert) în fața unei instanțe judecătorești sau a unui organ de cercetare penală, pentru a da declarații, lămuriri, pentru a efectua unele expertize etc.
3. Serviciu poștal prin care cineva poate expedia o sumă de bani pentru a fi
remisă destinatarului;
p. ext. formular completat în acest scop, pe baza căruia se face transmiterea sumei; sumă de bani expediată sau primită astfel. – Din
fr. mandat. Cf. germ. Mandat.mandat (Dicționar de neologisme, 1986)MANDÁT s.n. 1. Împuternicire dată cuiva de către o persoană sau de către o autoritate de a vorbi sau de a lucra în numele său. ◊
Teritoriu sub mandat = formă de administrare a fostelor colonii încredințate după primul război mondial spre administrare altor state.
2. Ordonanță judecătorească prin care o persoană este chemată în fața justiției sau este încarcerată. ◊
Mandat de arestare = ordin dat de o autoritate judiciară prin care se dispune arestarea cuiva;
mandat de aducere = ordin prin care se dispune aducerea (cu forța) în fața unei instanțe a unui martor (într-o pricină penală).
3. Ordin de plată dat de un deponent de fonduri depozitarului său. ◊
Mandat poștal = formular-tip pentru expedierea banilor prin poștă. [Cf. fr.
mandat, it.
mandato, lat.
mandatum, germ.
Mandat].
mandat (Marele dicționar de neologisme, 2000)MANDÁT s. n. 1. împuternicire dată cuiva de către o persoană sau o autoritate de a vorbi ori de a lucra în numele său. ♦ teritoriu sub ~ = formă de administrare a fostelor colonii, încredințate după primul război mondial spre administrare altor state. 2. funcție, putere pe care o deține un membru ales de o adunare. 3. act procedural prin care cineva este chemat în fața justiției sau încarcerat. 4. ordin de plată dat de un deponent de fonduri depozitarului său. ♦ ~ poștal = formular-tip pentru expedierea banilor prin poștă. (< fr.
mandat, germ.
Mandat)
mandat (Dicționaru limbii românești, 1939)*mandát n., pl.
e (lat.
mandatum, lucru mandat cuĭva). Actu pin [!] care o persoană îi dă alteĭa putere de a lucra în numele eĭ (însărcinare):
a-țĭ împlini bine mandatu (
de deputat, de ex.). Rescript papal care mandează să i se dea cuĭva primu beneficiŭ vacant pin moarte. Ordin de a face să vie un prevenit înaintea unuĭ tribunal (
mandat de aducere), de a-l aresta (
mandat de arestare), de a-l depune în arest (
mandat de depunere). Ordin (scris pe hîrtie) de a se plăti la vedere oare-care sumă cuĭva.
Mandat postal (saŭ
telegrafic), hîrtie eliberată de un bĭuroŭ postal și în care e indicată o sumă care poate fi achitată în orĭ-ce bĭuroŭ postal.
Mandat comercial, efect negociabil pin care o persoană e invitată să plătească alteĭa saŭ la ordinu eĭ o sumă la o epocă anumită și care diferă de poliță pin mențiunea „neacceptabil” și clauza „înapoĭere fără plată”. V.
procură.mandat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mandát s. n.,
pl. mandátemandat (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mandat n.
1. act prin care cineva dă altuia puterea de a vorbi sau de a lucra în numele său:
mandat de deputat; 2. bilet având ordinul de a plăti cuiva o sumă anumită:
mandat poștal; 3. mandat de aducere, ordin de a face să compară înaintea unui tribunal;
mandat de depunere, ordonanță în virtutea căreia un prevenit, în contra căruia s’a lansat un mandat de aducere, e reținut în casa de arest.