gingie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GINGÍE, gingii, s. f. Țesut
1 (
3) care învelește rădăcinile și o parte din corpul dinților și al măselelor. [
Var.: (
înv. și
reg.)
gíngenă, gíngină s. f.] –
Lat. gingiva.gingie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gingíe (gingíi), s. f. – Țesut care învelește rădăcinile și o parte din corpul dinților și a măselelor. –
Mr. dzindzie, istr. (
žinžire).
Lat. gingῑva (Diez, I, 206; Pușcariu 721; Candrea-Dens., 745; REW 3675; DAR),
cf. it.,
prov.,
port. gingiva (
calabr. gringria),
fr. gencive, sp. encía. În
Trans. de Nord se folosește
var. gingină, care explică și
istr. Cf. ALR, I, 31. Din
rom. provine
ngr.τσιντσία (Murnu,
Lehnwörter, 45). –
Der. îngingia, vb. (a se face bobul de porumb; a prospera, a se îmbogăți).
gingie (Dicționar de argou al limbii române, 2007)gingie, gingii s. f. (intl.) gură.
gingie (Dicționaru limbii românești, 1939)gingíe f. (lat.
gingíya, it. pv. pg.
gengiya, fr.
genciye, sp.
encia).
Vest. Mold. sud. Carnea care înconjoară dințiĭ la rădăcina lor. – În nord
gingină, pl.
ĭ.gingie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gingíe s. f.,
art. gingía, g.-d. art. gingíei; pl. gingíi, art. gingíilegingie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gingie f. carne ce înconjură dinții la rădăcina lor. [Lat. GINGIVA].