emerit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EMERÍT, -Ă, emeriți, -te, adj. 1. (Ieșit din uz) Calificativ cuprins în titlul de onoare acordat unui artist, unui profesor, unui medic etc. care s-a distins în mod deosebit în activitatea sa.
2. Experimentat, versat, priceput. – Din
fr. émérite, lat. emeritus.emerit (Dicționar de neologisme, 1986)EMERÍT, -Ă adj. 1. Care cunoaște foarte bine o anumită știință sau disciplină.
2. Care are multe merite într-o activitate. ◊
Artist (maestru, profesor etc.) emerit = titlu onorific conferit persoanelor care s-au distins în mod deosebit în artă, în știință, în învățământ etc. [< fr.
émérite, it.
emerito, lat.
emeritus – care a meritat].
emerit (Marele dicționar de neologisme, 2000)EMERÍT, -Ă adj. 1. care cunoaște foarte bine o anumită știință sau disciplină; competent. 2. care are multe merite într-o activitate; eminent. ♦ artist (maestru, profesor, medic etc.) ~ = titlu onorific conferit persoanelor care s-au distins în mod deosebit în artă, știință, învățământ etc. (< fr.
émérite, lat.
emeritus)
emerit (Dicționaru limbii românești, 1939)*emérit, -ă adj. (lat.
e-méritus, „care a terminat serviciŭ, pensionar” și „care s´a distins în serviciŭ”. V.
merit). Se zice despre un funcționar (maĭ ales profesor) în retragere și care se bucură încă de onorurile și titlu luĭ (V.
onorar 1).
Pin [!] ext. Versat, cu multă practică:
un pianist, un bețiv emerit. – Fals
emerít (după fr.).
emerit (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)EMERIT [emərí],
Marcel (1899-1985), istoric francez. Filoromân.
Prof. univ. la București, Alger și Lille. Studii și cercetări privind istoria economică și socială a Europei Centrale și Răsăritene: „Țăranii români după Tratatul de la Adrianopol până la desființarea iobăgiei (1829-1864)”, „Victor Place și politica franceză în România până la Unire”.
emerit (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)EMERÍT, -Ă adj. (‹
fr.)
1. Experimentat, priceput, competent.
2. (
Dr.) Calificativ cuprins în titlul de onoare ce se acordă în România, între 1949 și 1989, iar în unele ramuri și în prezent, unor personalități din diferite domenii, pentru marile merite deosebite în activitatea lor (
ex. artist
e., profesor
e., maestru
e. al sportului etc.).
emerit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)emerít adj. m.,
pl. emeríți; f. emerítă, pl. emeríteemerit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)emerit a. (profesor) care s’a retras din funcțiune și continuă a se bucura de unele prerogative.
emerit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EMERÍT, -Ă, emeriți, -te, adj. 1. (Ieșit din uz) Calificativ cuprins în titlul de onoare acordat unui artist, unui profesor, unui medic etc. care s-a distins în mod deosebit în activitatea sa.
2. Experimentat, versat, priceput. — Din
fr. émérite, lat. emeritus.