ceaun (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CEAÚN, ceaune, s. n. Vas de tuci, de formă emisferică, cu două toarte unite printr-un mâner, folosit pentru fierberea mămăligii sau a altor mâncăruri. ♦ Conținutul unui asemenea vas; cantitatea care încape într-un asemenea vas. [
Pl. și:
ceaunuri] – Din
tăt. ca(h)un, ucr. ca(v)un.ceaun (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ceaún (ceaune), –
s. n. 1. Căldare de fier, oală mare. –
2. Nivel, instrument de zidar.
Tăt. čahun „ceaun” (Gaster,
ZRPh., V, 169; Șeineanu, II, 125; Weigand,
Jb., XVI, 222; DAR);
cf. tc. çuyen „fontă, tuci”,
rut. ča(v)un „ceaun”. –
Der. ce(a)unar, s. m. (cioban care se îngrijește de fiertul laptelui). – Din.
rom. provine
mag. szaun, la ungurii din
Mold. (Treml,
Magyar Nyelvőr, XXVII, 173).
ceaun (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CEAÚN, ceaune, s. n. Căldare (mică) de tuci, cu fundul rotund, în care se fierbe de obicei mămăliga. ♦ Conținutul unui asemenea vas. – Tătar
ča(h)un (
ucr. ča(v)un).
ceaun (Dicționaru limbii românești, 1939)ceaún n., pl.
e (rut.
čaun, čahun, čavun, ceaun, d. tăt.
ča[h]un; rus.
čugún, fontă, tucĭ). Vas de fontă în care se face mămăligă. Cumpăna orizontală a zidaruluĭ. – În Munt. și
ceaon (pl.
oane) și
tucĭ.ceaun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ceaún s. n.,
pl. ceaúneceaun (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ceaun n.
1. căldare de tuciu pentru facerea mămăligei:
luase ceaunul de pe foc să mestece mămăliga CR.;
2. cumpăna orizontală a zidarului. [Turc. ČUYEN, tuciu].
ceaun (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CEAÚN, ceaune, s. n. Vas de tuci, de formă emisferică, cu două toarte unite printr-un mâner, folosit pentru fierberea mămăligii sau a altor mâncăruri. ♦ Conținutul unui asemenea vas; cantitatea care încape într-un asemenea vas. [
Pl. și:
ceaunuri] – Din
tăt. ca(h)un, ucr. ca(v)un.