descântec - explicat in DEX

descântec (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DESCẤNTEC, descântece, s. n. Faptul de a descânta. ♦ Formulă magică (în versuri) însoțită de gesturi, cu care se descântă; vrajă, descântătură. – Des¹- + cântec.

descântec (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
descântec, descântece s. n. (er.) act sexual.

descântec (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
descấntec, -e, s.n. – (mag.) Formulă magică versificată cu care se descântă; vrajă, descântătură. Acțiune de desfacere, de dezlegare de făcătură, de vrajă (> încântec): „La 1650, 18 iulie, o femeie (din Baia Mare) care se ocupa cu descântece a fost arsă pe rug” (Meruțiu 1936: 25). – Des + cântec (< lat. cano, canto „a cânta„).

descântec (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
descấntec s. n., pl. descấntece

descântec (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
descântec n. cântec de leac, formulă magică în contra duhurilor rele (cari ar fi pricina boalelor): descântec de albeață, de deochiu.

descântec (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DESCẤNTEC, descântece, s. n. Faptul de a descânta. ♦ Formulă magică (în versuri) însoțită de gesturi, cu care se descântă; vrajă, descântătură. — De la descânta.