descântec (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DESCẤNTEC, descântece, s. n. Faptul de a descânta. ♦ Formulă magică (în versuri) însoțită de gesturi, cu care se descântă; vrajă, descântătură. –
Des1- +
cântec.descântec (Dicționar de argou al limbii române, 2007)descântec, descântece s. n. (er.) act sexual.
descântec (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)descấntec, -e, s.n. – (mag.) Formulă magică versificată cu care se descântă; vrajă, descântătură. Acțiune de desfacere, de dezlegare de făcătură, de vrajă (> încântec): „La 1650, 18 iulie, o femeie (din Baia Mare) care se ocupa cu descântece a fost arsă pe rug” (Meruțiu 1936: 25). – Des + cântec (< lat. cano, canto „a cânta„).
descântec (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)descấntec s. n.,
pl. descấntecedescântec (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)descântec n. cântec de leac, formulă magică în contra duhurilor rele (cari ar fi pricina boalelor):
descântec de albeață, de deochiu.descântec (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DESCẤNTEC, descântece, s. n. Faptul de a descânta. ♦ Formulă magică (în versuri) însoțită de gesturi, cu care se descântă; vrajă, descântătură. — De la
descânta.