des (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DES1- (Înaintea vocalelor și consoanelor sonore, în forma
dez-) Element de compunere cu sens privativ, care servește la formarea unor substantive, a unor adjective și a unor verbe. [
Var.:
dez-, dis-] –
Lat. dis-, fr. des-.des (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DES2, DEÁSĂ, deși, -se, adj. I. 1. (Despre colectivități sau corpuri compuse din unități identice) Cu elementele, cu părțile componente apropiate, cu intervale foarte mici sau cu foarte puține goluri între părți. ♦ (Despre țesături) Țesut strâns: bătut.
2. (Despre părțile componente ale unei colectivități sau unități) Așezat unul lângă altul sau foarte aproape unul de altul: strâns.
3. (Despre ploaie, ceață, umbră etc.) Compact, dens: de nepătruns.
II. (Despre întâmplări, fenomene sau acțiuni: adesea adverbial) Care se repetă de (mai) multe ori la intervale mici de timp, urmând mereu unul după altul: repetat, frecvent. ♦ (Despre mișcări care se repetă: adesea adverbial) Repede, iute, grăbit. –
Lat. densus.des (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)des (deásă), adj. –
1. Dens, strîns, compact. –
2. (
Adv.) Adesea, frecvent. –
Mr. ndes, megl. des. Lat. densus (Pușcariu 504; Candrea-Dens., 485; REW 2558; Tiktin; Candrea; Scriban);
cf.,
it.,
sp.,
port. (
denso),
fr. (
dense). Cele două sensuri ale cuvîntului
rom. apar și în
lat. spissus ›
it. spesso, fr. épais. Este dublet al lui
dens, der. densitate, s. f. Der. ades (
var. adesea),
adv. (frecvent; de multe ori);
(a)dese(a)ori, adv. (frecvent, de multe ori);
desime, s. f. (densitate; concentrație);
desiș, s. n. (
înv., densitate; pădure foarte deasă);
deset, s. n. (concentrație), cuvînt ce pare inventat de Coșbuc.
Cf. îndesa.des (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)des- –
Pref. care intră în compunerea a numeroase cuvinte de orice proveniență (
lat. desface; sl. despăgubi; fr. descentraliza; etc.) pentru a indica o acțiune contrarie celei indicate de cuvîntul primitiv.
Lat. dĭs-, cf. it. dis-, fr. dés-, sp. des-. Pref. verbal, încă activ. Nu se menționează în continuare decît cuvintele la care este de presupus că respectiva compunere cu
dis- este anterioară
rom.; în celelalte cazuri,
cf. cuvîntul de bază. Modern se scrie
dez- înainte de
b, d, l, m, n, r, v. Utilitatea acestei inovații pare discutabilă, iar diferența de pronunțare a
pref., de
ex., în
descompunere și în
desbate, este de nesesizat pentru majoritatea vorbitorilor
rom. Este evident, pe de altă parte, că timbrul Z nu este propriu
cons. în discuție, ci introdus de cea următoare, și că grafii ca
dezlipi sau
dezvoltat nu sînt transcrieri mai fidele decît
deslipi sau
desvoltat.des (Marele dicționar de neologisme, 2000)DES- /DE- /DEZ- pref. „desfacere”, „negație”, „intrare, pătrundere”. (< fr.
dés-, dé-, cf.
lat. dis)
des (Dicționaru limbii românești, 1939)1) des- și (est)
dis- (lat.
dis-), pref. privativ în cuv. vechĭ:
dez-brac, des-ham, des-prind, dez-vîrtesc. Dis- se întrebuințează și în cuv. noŭă literare, ca:
dis-pun, dis-par. V.
de- și
dez-.des (Dicționaru limbii românești, 1939)2) des- (d.
dis, dins, dîns). În locuțiunea
des-de-dimineață. V.
dins.des (Dicționaru limbii românești, 1939)3) des, deásă adj., pl.
deșĭ, dese (lat.
dênsus, vfr.
dasýs). Dens çompact, compus din elemente apropiate unele de altele (în opoz. cu
rar):
negură, ĭarbă, pădure, perie deasă; păr, peptene des. Numeros:
populațiune deasă. Adv. Adese orĭ, dese-orĭ, de multe orĭ:
el vine des pe la noĭ.des (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)des adj. m.,
pl. deși; f. deásă, pl. désedes (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)des a.
1. compus din părți tare apropiate unele de altele:
iarbă deasă, pomi deși; 2. numeros:
populațiune deasă. [Lat. DENSUS]. ║ adv.
1. la distanțe mici:
el scrie des; 2. adesea:
vine des la noi.