ceauș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CEAÚȘ, ceauși, s. m. 1. Funcționar inferior la turci, care îndeplinea funcția de ușier, de curier sau de aprod (
1) al curții.
2. Nume dat, în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova, unor funcționari publici:
a) șef al unei cete de slujitori;
b) căpetenie de surugii;
c) căpetenia vânătorilor domnești;
d) aprod (
3).
3. (
Înv.) Om de serviciu la sinagogă. – Din
tc. çavuș.ceauș (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)ceaúș, ceaúși, s.m. (înv.)
1. funcționar inferior al Sultanului turcesc (ușier, curier, aprod).
2. funcționar inferior în țările române cu aceleași funcții: ușier, curier, aprod.
3. căpetenie, comandant, șef, vătaf al slugilor.
4. grad vechi în armată (căprar).
5. mijlocitor între plutași și expeditorul plutelor; dragoman.
6. varietate de struguri albi.
7. numele unei hore.
ceauș (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ceaúș (ceaúși), s. m. –
1. Funcționar inferior în administrația turcă, portar, ușier. –
2. În
Munt. și
Mold.,
înv., ofițer de poliție, șef peste 40
tufeccii, în subordinea marelui
spătar. –
3. În vechea organizare militară, șef al unei mici unități (pe care Bălcescu o evaluează, exagerat, la 500 de oameni). –
4. Șef, căpetenie. –
5. Unul din personajele care alcătuiesc dansul
călușarilor. –
6. (Banat) Persoană care îi ajută pe nași în însărcinările lor, în timpul nunții. –
7. Varietate de struguri de masă. –
Mr. ciauș. Tc. ça(v)uș „sergent” (Șeineanu, II, 125; Lokotsch 404; Iogu,
GS, IV, 157; Ronzevalle 70);
cf. bg. čaus. –
Der. ceaușesc, adj. (de portar; de agent, de poliție);
ceauși, vb. (a servi ca ceauș);
ceaușie, s. f. (îndeletnicirea de ceauș). Bălcescu folosește cuvîntul
căușel (
chihii sau
căușeii erau peste zece soldați), probabil rezultat al unei lecturi greșite, în loc de
ceaușel.ceauș (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CEAÚȘ, ceauși, s. m. (
Înv.)
1. (La turci) Ușier, curier sau aprod al curții.
2. (La noi, în orânduirea feudală) Nume dat unor funcționari publici:
a) căpetenie, șef, comandant;
b) căpetenie de surugii;
c) căpetenia vânătorilor domnești;
d) aprod.
3. Om de serviciu la sinagogă. –
Tc. çavuș.ceauș (Dicționaru limbii românești, 1939)ceaúș m. (turc.
čauš, ușier, aprod, sergent de infanterie, ngr.
tsaúsi, bg. sîrb. rut.
čauš, pol.
czausz, ung.
csáus). La Turcĭ, ceaușiĭ eraŭ foștĭ subofițerĭ de ĭenicerĭ care duceaŭ ordinele guvernuluĭ în toate părțile imperiuluĭ și făceaŭ și serviciu de aprozĭ aducîndu-ĭ pe vinovațĭ la judecată. (Eĭ eraŭ 300). La Românĭ, ușierĭ domneștĭ care-l precedaŭ pe domn și purtaŭ niște bastoane cu clopoțeĭ de argint. (Eraŭ comandațĭ de
velceauș, care avea supt [!] el 40 de lefegiĭ și o temniță la mahala p. vinovațiĭ de delicte micĭ. Eĭ împlineaŭ decĭ și rolu de armășeĭ saŭ mumbașirĭ, ca jandarmiĭ și gardiștiĭ de azĭ).
Munt. Căpitan care comanda 500 de ostașĭ, numit maĭ în ainte [!]
vătaf. P. P. Căpitan, vătaf, șef:
ceaușu poteriĭ1. Munt. Aprod dorobanț, agent judecătoresc orĭ polițienesc.
Mold. S. n. O horă. Adj.
Poamă ceaușă, strugurĭ ceaușĭ, un fel de strugurĭ galbenĭ originarĭ din Taif, în Arabia (turc.
čauš üzümü).
ceauș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ceaúș s. m.,
pl. ceaúșiceauș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ceauș m.
1. odinioară, curier sau ștafetă a guvernului turcesc:
sosirea unui ceauș turc cu scrisori din partea Sultanalui BĂLC.;
2. pl. ușieri ai Curții cari precedau pe Domn, purtând niște bastoane cu clopoței de argint;
3. grad militar, corespunzând modernului «căprar»:
iar ceaușul poterii, slujitorul Domniei POP.;
4. vătaful slugilor:
doi surugii precedați de un ceauș călare GHICA;
5. azi, aprod care aduce pe vinovați înaintea justiției:
un ceauș îi aduce înainte doi împricinați să-i judece Ghica;
6. varietate de struguri albi, de un gust delicios:
ceauș negru; 7. numele unei hore. [Turc. ČAUȘ].
ceauș (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CEAÚȘ, ceauși, s. m. 1. Funcționar inferior la turci, care îndeplinea funcția de ușier, de curier sau de aprod (1) al curții.
2. Nume dat, în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova, unor funcționari publici:
a) șef al unei cete de slujitori;
b) căpetenie de surugii;
c) căpetenia vânătorilor domnești;
d) aprod (3).
3. (
Înv.) Om de serviciu la sinagogă. — Din
tc. çavuș.