amorțeală (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AMORȚEÁLĂ, amorțeli, s. f. Stare de insensibilitate trecătoare a corpului sau a unei părți a corpului; amorțire. –
Amorți +
suf. -eală.amorțeală (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AMORȚEÁLĂ, amorțeli, s. f. Stare de insensibilitate trecătoare a corpului sau a unei părți a corpului. – Din
amorți +
suf. -eală.amorțeală (Dicționaru limbii românești, 1939)amorțeálă f., pl.
elĭ. Starea celuĭ amorțit:
ursu stă ĭarna în amorțeală, (fig.)
un orășel în amorțeală.amorțeală (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)amorțeálă, -eli, s.f. – (med.) Inflamare a corzilor vocale, răgușeală. Se tratează cu ouă crude și lapte fierbinte (D. Pop 1970: 99). – Din amorți (< lat. ammortire) + -eală.
amorțeală (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)amorțeálă s. f.,
g.-d. art. amorțélii; pl. amorțéliamorțeală (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)amorțeală f. starea celui amorțit: înțepenire, oboseală.
amorțeală (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AMORȚEÁLĂ, amorțeli, s. f. Stare de insensibilitate trecătoare a corpului sau a unei părți a corpului; amorțire. —
Amorți +
suf. -eală.