amar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AMÁR, -Ă, amari, -e, adj.,
amaruri, s. n. I. Adj. 1. (Despre alimente, băuturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei.
2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necăjit. ◊
Expr. Pâine amară = mijloace de existență câștigate cu multă trudă.
A face (cuiva)
zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strașnic, cumplit.
3. Fig. Răutăcios.
II. S. n. 1. Jale, tristețe; suferință, chin, necaz. ◊
Expr. A-și înghiți amarul = a suferi în tăcere.
A-și vărsa amarul = a face destăinuiri, a-și spune durerea, suferința. ♦ (Cu valoare de interjecție) Vai!
2. (Urmat de determinări introduse prin
prep. „de”) Mulțime, grămadă.
Amar de vreme. –
Lat. amarus.amar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)amár (-ră), adj. –
1. Care are gustul fierii, pelinului etc. –
2. (
S. n.) Amăreală, gust amar. –
3. Cantitate (numai după o expresie cantitativă, ca
atît, cît, ce, ce de, mult). –
Mr. amar, megl. (an)mar, istr. amǫr. Lat. amārus (Pușcariu 73; Candrea-Dens., 53; REW 406; DAR);
cf. vegl. amuár, it. amaro, v. prov. amar, fr. amer, sp. amargo. Expresia
amar de mine, amar mie coincide cu
sicil. amaru mia, port. amaro de mi. Sensul 3 este curios. I. Morărescu,
BF, I, 178-181, a încercat să-l explice prin etimologie
pop., din expresia
atîta *mare de (timp), interpretat ca
atît amar(e) de (timp); uzul ar fi, în acest caz, aceleași ca
it. mare „abundență”,
sp. la mar de. Cf. observațiile împotriva acestei explicații ale lui L. Spitzer,
BF, II, 162-4. Mai curînd este vorba de o valoare emfatică a
adj. (ca în cazul lui
biet invariabil), tratat ca
s.; emfaza este evidentă și în uzul constant al lui
atîta în locul lui
atît (
cf. nuanța de
atîta curaj, față de
atît curaj). În privința valorii exacte a expresiei, o construcție de tipul
ce amar mai aveam (Agîrbiceanu) arată clar că trebuie să se înțeleagă
ce amar (de mine) mai aveam, deci că exprimă compasiunea, și numai în al doilea rînd ideea de cantitate.
Der. amărăcios, adj. (amar), pe care Pușcariu 74 și REW 403 îl reduc la un
lat. *
amaritiōsus, de la
amarĭties, dar care este probabil un
der. cu
suf. -
cios ca
supărăcios, căcăcios etc.;
amărăciune, s. f. (mîhnire, amărîre);
amărăluță, s. f. (gențiană, Cicendia filiformis);
amăreală, s. f. (amărăciune, plantă, Polygala vulgaris);
amăreață, s. f. (amărăciune), considerat în general ca reprezentant al
lat. *
amarĭtia, în loc de
amarĭties (Pușcariu 76; Candrea-Dens., 54; REW 403; lipsește în DAR),
cf. it. amarezza, prov. amareza, dar care poate fi și o formație internă;
amărel, s. m. (ciulin);
amărie, s. f. (amărăciune);
amăriu, adj. (amărui);
amarnic, adj. (amar; teribil, cumplit);
amărui, adj. (cu gust ușor amar);
mărunc(ă), s. f. (Crizantemă, Chrysanthemum vulgare).
Amărî, vb. (a face să capete gust amar; a mîhni),
cf. mr. amărăscu, s-a încercat să se explice pe baza
lat. *
amărῑre, din clasicul
amărēscĕre (Pușcariu 75; REW 400; DAR; Pușcariu,
Dacor., V, 67). Se opune acestei
der. rezultatul
î, care indică o
der. în interiorul
rom., ca în
pîră › pîrî, ocară › ocărî (
cf. Graur,
BL, V, 87), pe cînd
lat. ar fi dat *
amări. Explicațiile încercate pentru a justifica prezența în forma
lat. a unui grup
rr, care ar explica schimbarea (contaminarea cu *
amarrῑre), din
v. germ. *
marrjan, după Giuglea,
Dacor., II, 390 și Gamillscheg,
Rom. germ., II, 263; sau cu
marrubium după Jos. Brüch,
ZRPh., LVI, 529-33, nu sînt convingătoare. –
Der. amărîre, s. f. (amărăciune; gust amar);
amărît, s. m. (nefericit, nenorocit; sărac);
amărîtor, adj. (care amărăște; descurajator).
amar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, 1996)AMÁR, -Ă, amari, -e, adj.,
amaruri, s. n. I. Adj. 1. (Despre alimente, băuturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei.
2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necăjit. ◊
Expr. Pâine amară = mijloace de existență câștigate cu multă trudă.
A face (cuiva)
zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strașnic, cumplit.
3. Fig. Răutăcios.
II. S. n. 1. Jale, tristețe; suferință, chin, necaz. ◊
Expr. A-și înghiți amarul = a suferi în tăcere.
A-și vărsa amarul = a face destăinuiri, a-și spune durerea, suferința. ♦ (Cu valoare de interjecție) Vai!
2. (Urmat de determinări introduse prin
prep. „de”) Mulțime, grămadă.
Amar de vreme. –
Lat. amarus.amar (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AMÁR1, (rar)
amaruri, s. n. 1. Jale, tristețe; suferință, chin; necaz. ◊
Expr. A-și vărsa amarul = a-și povesti necazurile.
A-și înghiți amarul = a suferi în tăcere.
A-și mânca amarul (împreună) cu cineva = a duce trai (greu) împreună cu cineva. ♦ (Cu valoare de interjecție) Vai!
2. Mulțime, grămadă.
Am mai umblat pe aici... dar sunt Amar de ani (COȘBUC). –
Lat. amarum.amar (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AMÁR2, -Ă, amari, -e, adj. I. (Despre alimente, băuturi etc.) Care are gustul caracteristic fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei.
II. Fig. 1. Chinuitor, dureros; trist.
Ea varsă desperată Un plâns amar (COȘBUC). ◊ (Adverbial)
A regretat amar faptele întâmplate (BART).
2. Chinuit, necăjit.
Amară tinerețe am avut (SADOVEANU). ◊
Expr. Pâine amară = mijloace de existență câștigate cu multă trudă.
A face (cuiva)
zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strașnic, cumplit.
Am să te pedepsesc amar (ISPIRESCU).
3. Răutăcios. –
Lat. amarus.amar (Dicționaru limbii românești, 1939)amár, -ă adj. (lat.
amárus, it.
amáro, pv.
amar, fr.
amer). De un gust aspru și neplăcut (ca chinina orĭ pelinu), în opoz. cu
dulce: migdale amare. Fig. Trist, plin de suferință:
viața amară, zile amare. Care arată adîncă tristeță:
lacrimĭ amare. Agonisit cu multă suferință:
o pîne [!] amară. S. n., pl.
urĭ. Chin, necaz, suferință:
cine n' a gustat amaru nu știe ce-ĭ zaharu (Prov.).
A-țĭ mînca amaru cu cineva (saŭ
undeva), a trăi gustînd cu cineva (saŭ
undeva) zile bune saŭ rele.
A-țĭ înghiți amaru, a suferi în tăcere.
A-țĭ vărsa amaru, a-țĭ descărca necazu. Mare număr, mare cantitate:
după atîta amar de anĭ, atîta amar de lume. O băutură alcoolică amară aperitivă originară din Olanda (și numită și
biter).
Cu amar, cu amărăciune:
a plînge cu amar. Interj. Vaĭ:
vaĭ și amar de voĭ, amar de viața ta!amar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)amár1 adj. m.,
pl. amári; f. amáră, pl. amáreamar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)amár2 s. n.,
pl. amáruriamar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)amar a.
1. aspru și neplăcut la gust;
2. fig. trist, rău:
3. amarnic:
e ger amar, cumplit ! AL. [Lat. AMARUS]. ║ n. durere, necaz, jale:
s’o acopere ’n vieață de a zilelor amaruri AL. ║ adv. rău, foarte:
plâng amar, amar oftez ! AL. ║ int. vai!
cât de mult, amar de noi, ne lipsești la amândoi! AL.
amar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)amar n. Mold. mare număr, ceva foarte mult:
după atâta amar de trudă și primejdii CR.
de mult amar de vreme după el sufletu-mi geme AL. [Locuțiunea moldovenească:
atâta amar de... corespunde celei muntenești
atâta mare de (cf.
atâția mari de ani ISP.), dela adj.
mare].